Acceptata in general ca grupare stabila de cuvinte,functionand din punct de vedere morfo-sintactic si semantic ca o singura unitate,locutiunea (chiar daca mai greu de distins,uneori,de alte tipuri de structuri frazeologice,substantive compuse sau locutiuni substantivale,sau chiar din pricina unui grad de coeziune diferit intre componentele unor structuri frazeologice) isi afla in dictionarul Gabrielei Duda (1998 - Introducere in teoria literaturii) o arie largita de expunere,in comparatie cu cele avansate de DLR sau DEX,mai cu seama in privinta celei verbale,a celei adjectivale si a celei adverbiale. Impunerea intrarilor in componenta lucrarii indeosebi dupa criteriul gramatical,si nu cel semantic (traditia avansand ipoteza existentei pentru fiecare locutiune a unui sinonim lexical),confera dictionarului o mai mare acuratete in a delimita locutiunile in multimea expresiilor idiomatice.

Reprezentativ pentru diferitele stadii de evolutie a vocabularului limbii romane si tinand seama de categoriile de destinatari (elevi,studenti,profesori,specialisti si,in general,toti cei interesati de o exprimare ingrijita),volumul nu exagereaza totusi cu exemplificarile iesite din uz,desi opusurile-monumente ale vechii limbi romanesti (Biblia de la 1688,Psaltirea in versuri a mitropolitului Dosoftei),unele texte apartinand cronicarilor Grigore Ureche,Miron Costin si Ion Neculce,productiile clasicilor literaturii autohtone a secolului al XIX-lea,cum sunt Costache Negruzzi,Ion Ghica,Nicolae Balcescu sau Alexandru Odobescu,locutiunile creditate de folcloristi importanti,de talia unui G. Dem Teodorescu,S. Fl. Marian,Tudor Pamfile,Ioan Urban Jarnik,Andrei Barseanu,Ion G. Sbierea,Iuliu Zane s.a.,locutiunile cu caracter regional ilustrate din Ion Creanga sau I.L. Caragiale sunt prezente,sustinand,o data in plus,ideea evolutiei limbii.

Fiecare locutiune (cuvinte-cheie au fost considerate fie elementele cu sens figurat din constructia locutionala,fie acelea cu rol de pivot morfo-sintactic,in jurul caruia se dezvolta locutiunea propriu-zisa) beneficiaza de o tratare recurenta (clasa morfologica,caz introdus de locutiunile prepozitionale,tip sintactic introdus de cele conjunctionale,registru stilistic,evidentiat de circulatia in timp si spatiu si de raportarea la limba literara actuala) si o ordonare alfabetica in cadrul fiecarui cuvant-cheie (mentionand,dupa caz,eventualele variante regionale). Consultarea dictionarului este usurata de sistematizarea la care a fost supus,in cadrul careia,dupa expunerea variantelor in cadrul primului cuvant-cheie,sunt frecvente trimiterile la cuvintele-cheie urmatoare,de egala semnificatie. Explicatiile administrate fiecarei locutiuni sunt insotite de contexte,intre care o nota de interes este acordata de autoare circulatiei acestora in operele unor scriitori contemporani,proba a vitalitatii unor structuri expresive ale limbii romane.