In anul 1979,cind aparea prima editie a acestei carti,critica literara europeana,ca si cea de peste ocean,inregistrase deja,in pertinente contributii,aparitia unui nou gen de roman in care canoanele traditionale erau,daca nu anulate,cel putin drastic reconsiderate si combinate in tipare noi. in 1959 si respectiv 1960,Irving Howe si Harry Levin foloseau eticheta de „postmodernism" pentru a desemna atitudini de negare a tendintelor moderniste evidente in proza din prima jumatate a secolului. Pe parcursul anilor saizeci,abandonind implicatia relationala a termenului,Leslie Fiedler si Ihab Hassan incercau sa stabileasca trasaturile novatoare ale acestui roman,ca entitate de sine statatoare ce exprima suma conflictelor filozofice,morale sau psihologice ale timpului,in lucrarea sa The Modes of Modern Writing (1977),David Lodge demonstra cu argumente sigure ca proza respectiva se caracterizeaza in primul rind prin caracterul fragmentar si metafictional,prin discontinuitate,pluralitate,descentralizare,impuls ludic,ca si printr-o relatie cu totul particulara intre realitate si fictiune,in 1967,in The Fabulators,Robert Scholes insista asupra caracterului fabulativ al noului roman,caracter impus de nevoia pe care o resimteau autorii respectivi de a ordona experienta cu instrumentele artei,aducind astfel imaginatia si fictiunea in prim plan,estompind relevanta faptului real,in acceptiunea sa traditionala.