"

ADRIAN IONESCU

Victor Codrean urmărea cu nostalgie zborul păsărilor,care reveniseră din ţările calde. Cerul dimineţii se boltea albastru,odihnitor. îi plăcea să-1 privească în linişte,aşa cum făcea în anii copilăriei,la Poiana-Albastră.

— Victore,n-ai zis că te-au chemat la serviciu ?

Vocea soţiei îl trezi la realitate. Cu adevărat,trebuie să plece. Chiar şi azi,duminica ! Şi ce mult era aşteptată această zi de sărbătoare,cînd toată familia maiorului de miliţie Victor Codrean se afla împreună acasă !

Maiorul era un bărbat înalt şi zvelt,cu păr argintat discret,cu ochi mari,negri,uşor alungiţi spre colţuri. Cînd avea timp — şi asta se întîmpla mai ales duminica — îmbrăca treningul şi făcea o alergare prin parcul din apropierea locuinţei.

— Dau un premiu celui care mă întrece ! îi plăcea lui adesea să spună.

Dar nici soţia sa,Mariana,nici cei doi copii,Dan şi Corina,nu se încumetau să se ia la întrecere cu tatăl.

în această duminică,însă...

— Iarăşi pleci ? N-ai reuşit nici de data asta să te ţii de cuvînt ! Doar ai promis că luăm masa împreună ! îl auzi pe Dan,dezaprobator.

— Dane,lasă acum astea,te rog ! Sînt eu destul de cătrănit şi fără reproşurile tale. Parcă-ai fi maică-ta !

Porni hotărît spre bucătărie.

— Dragă,te rog să nu te superi ! Asta e !... Soţia îl scoase din încurcătură.

Te înţeleg,de douăzeci de ani te înţeleg întruna
...".