Citate carte:
"

Nimic nu era prea tîrziu. Oriunde Andreea ar fi putut pune punct,oricînd ar fi putut să considere că este la început de drum Important era să vrea,să-şi impună,să hotărască In mintea ei se învălmăşeau date. chipuri,frînturi de timp amestecate haotic,totul într-o culoare obositoare,monotonă. Numai cîntecul se contura,medalie sonoră,lumină unduind pe sufletul speriat... Parcă îl învăţase de mult,dintr-o carte,memorîndu-l la întîmplare. Poate îl ascultase cu Vladimir,dacă nu cumva chiar el i-l scrisese. Dar nu,nu era adevărat. Vladimir nu-şi depăşise niciodată condiţia de om realist,absolut cu picioarele pe pămînt. Cîntecul acela ciudat i-l rostise arheologul. (Categoric avea un nume şi un prenume,aşa cum au toţi oamenii. Dar ea refuza să i le rostească,neinvocînd nici o superstiţie. Aşa îi plăcea să-l gîndească : în afara oricărei situări,în afara oricărei denominaţii.) Un cîntec ciudat nu prin cuvinte,de altfel obişnuite,oarecare. Un cîntec obsedînd prin tărăgănarea melodiei. Amintindu-i-l (de ce oare ?) pe Vladimir. Aşa cum era înaintea morţii lui : adică trist Nu disperat,nu implorînd milă ori ajutor,ci numai trist O tristeţe,totuşi,frumoasă.

De unde îl ştia arheologul ! Deşi o cunoştea de puţină vreme,Andreea descoperise că el deţinea atît de multe date despre ea încît orice completare din partea ei devenea inutilă. Ştia că se născuse şi crescuse în Ardeal,că se măritase foarte tînără cu un medic,că rămăsese apoi văduvă,crescînd un copil din acea căsnicie,că Marcovici se apropiase de ea prin şantaj...

De unde ştia el toate astea ! Arheologul lăsase să se vadă că o cunoaşte,prefăcîndu-se a-i citi în palmă. Joc copilăresc,lunecare conştientă,ameţitoare,în teritoriul zîmbetului.

— Tu eşti foarte tristă. Andreea Dan. Chiar prea tristă.

— Nu mă cheamă aşa,i-o retezase scurt,speriată la auzul numelui ei vechi

..."