Cariera de pirat de stridii a lui Jack London l-a împins spre prietenii dubioase,beţii crunte urmate de scandaluri pe măsură. Totuşi,după fi ecare chiolhan,se furişa în cabina sa de pe vas şi citea cu aceeaşi ardoare cu care,doar cu puţin timp în urmă,golea sticle întregi de whisky. Oscila între pasiunea pentru cărţi şi cea pentru aventură. Avea doar 16 ani şi îşi căuta drumul în viaţă.
După un chef de trei săptămâni,întrerupt de scurte perioade de trezie,Jack London a încercat să ancoreze vasul la ţărm,dar a căzut în apă,chiar după miezul nopţii,atunci când fl uxul înălţa valurile spumoase ale oceanului peste chei. Apa l-a luat ca pe o coajă de nucă şi l-a acoperit,imensitatea albastră apăsându-i corpul amorţit de whisky şi de frig. A descris mai târziu ce a simţit atunci: „Apa era minunată,limpede şi de un albastru nemărginit. Era locul în care orice erou al mărilor ar fi dorit să-şi găsească sfârşitul.“ Şi-a cântat singur slujba de înmormântare,luându-şi rămas-bun de la toate cele lumeşti. După un timp,apele reci l-au trezit din aburii beţiei. Deodată,nu mai avea chef să moară. S-a dezbrăcat şi a înotat din răsputeri. Dar curenţii puternici îi erau potrivnici şi,dacă nu ar fi trecut pe acolo un pescar,ar fi murit cu siguranţă. Marcat de acest episod,l-a reprodus în romanul autobiografi c,„Martin Eden“,dar cu un alt fi nal: eroul din carte îşi încheie socotelile cu lumea înecându-se.